Teritoriul administrativ al comunei Dezna , având  suprafaţa totala de 8.332 ha , cuprinde următoarele  localităţi componente:

• Dezna – localitate reşedinţă de comuna
• Buhani – sat aparţinător
• Slatina de Criș – sat aparținător
• Neagra – sat aparținător
• Laz – sat aparținător

Comuna Dezna este situată în partea de nord-est  a judeţului Arad, la circa 12 km în amonte de confluenţa Văii Deznei cu râul Crişul Alb. Ea are următoarele limite:

• spre N se învecinează cu comuna Igneşti şi judeţul Bihor;
• spre V cu teritoriul administrativ al comunei Inești;
• spre E cu comunele Dieci şi Gurahonţ;
• spre S cu teritoriul orașului Sebiș.

Primele atestări documentare scrise ale localităților comunei sunt datate după cum urmează : Dezna în 1261, Buhani în 1441, Laz în 1506, Neagra în 1553 și Slatina de Criș în 1506.

Pe teritoriul comunei Dezna au fost descoperite obiecte aparținând Culturii Coțofeni.

Din secolul I î. H. datează o serie de obiecte de podoabă și monede de argint descoperite în Dezna. Descoperiri de factură romană au fost atestate și în Dezna.

Indiferent dacă Dezna este menţionată în documente în anul 1261 sau în anul 1318, ceea ce trebuie reţinut este faptul că ea a fost constituită ca aşezare (e drept că nu pe actualul amplasament) cu mult înaintea acestor ani. Dovadă a acestei existenţe sunt rămăşiţele unor localităţi cum sunt Răşchirata, Cuptoare şi Zugău. Inima unui cnezat românesc din secolului al XIII-lea, cetatea Deznei a făcut parte în secolului al XVI-lea din sistemul de apărare a vestului Transilvaniei. Cetatea Deznei exista probabil chiar înainte de cucerirea Transilvaniei de către unguri, ea deţinând domeniul feudal din jurul ei. Acest domeniu feudal după ocuparea cetăţii de către unguri trece în proprietatea regelui. Din domeniile sale regele dăruia pentru serviciile aduse supuşilor laici sau clerici mai multe moşii. Astfel se explică faptul că domeniul cetăţii

Dezna ajunge de-a lungul secolelor în mâna mai multor stăpâni. Ei căutau îmbogăţirea rapidă, deoarece nu ştiau că vor cădea în dizgraţie şi atunci cetatea cu domeniul ei erau dăruite de către rege altui favorit al său. Daniile „veşnice” ale regelui maghiar Andrei (1205 – 1235) nu mai sunt recunoscute de urmaşul său regele Bela al IV-lea (1235 – 1270) care urmărea refacerea ţării. În anul 1387 cetatea Dezna se afla în posesia familiei nobiliare maghiare Losonczy.

La începutul veacului al XV-lea, cetatea Dezna devine centrul unui domeniu, căruia îi aparțineau satele Nădălbești, Miniad, Neagra, Prăjești, Ignești, Ravna, Dezna, oppidul Sebiș, Buhani, Buteni, Dieci, Zemerzel, Cociuba, Zimbru, Seliște, Dulcele, Brusturi, Iosaș, Valea Mare, Hold, Mezes, Dumbrăvița, Craiva și Feniș. Fiind plasată în direcția drumului care străbătea Munții Codru-Moma spre Beiuș, cetatea Dezna avea o deosebită importanță strategică.

După anul 1566 Dezna cade sub dominaţie otomană, depinzând militar şi economic de sangeacul de la Ineu. Sultanul otoman a lăsat Dezna în stăpânirea principelui Ioan Sigismund Zapolya, care apoi a donat-o căpitanului Gheorghe Bebek. Dezna a fost sub stăpânirea dublă transilvăneană și otomană, fiind controlată și de către begul de la Ineu.

După stăpânirea otomanilor (între anii 1574-1596), intră în posesia lui Gaspar Kornis, susținător al lui Mihai Viteazul, între anii 1599-1601. În 8 august 1608, principele Transilvaniei, Gabriel Bathory, i-a scutit pe locuitorii din jurul Deznei de orice robotă, cu excepția muncilor de întărire a cetății Deznei, pe care el o considera ca o poartă a Ineului. În același an, domeniul de la Dezna este donat de principe lui Gabriel Bethlen. Ulterior este donată de către principele Gabriel Bethlen, lui Marcu – Cercel Vodă în anul 1619, pentru a fi recucerită de către otomani în 1658. O legendă povestește despre o tânără fată, care destinată fiind haremului unui șef militar, a ales să dea foc depozitului de pulbere.

 În 1693 cetatea Deznei este ocupată de trupele habsburgice. La începutul secolului al XVIII-lea Transilvania trece sub dominaţia Imperiului Hasburgic. Astfel în anul 1726 regele habsburgic Carol al III-lea dăruieşte pentru servicii credincioase lui Rinaldo de Modena în Comitatul Zărand două districte, unul din ele fiind cel al Deznei. Domeniul este confirmat ca donaţie prin Decretul Împărătesc dat la Viena pe 11 decembrie 1732. Numele de domeniu de Modena este păstrat până după moartea regelui hasburgic Iosif al II-lea, la începutul anilor 1790. Din publicaţiile Colegium Hungaricum este menţionat că Camera Maghiară hotărăşte la 7 septembrie 1792 vânzarea Domeniului Deznei. În suma evaluată intră şi venitul urbarial de 20 de creţari pentru robota de o zi cu plugul. Astfel s-a ajuns la suma de 47694 florini achitat de către fraţii Tőrők în anul 1798, care îl vor administra până în anul 1911.

Satul Buhani făcea parte, în 1441-1445, din domeniul cetății Șiria. Între 1552-1561, o sesie iobăgească din Buhani era stăpânită de familia nobilairă Losonczy. În anii 1564, 1597, 1602 și 1650, satul Buhani este menționat documentar ca aparținând domeniului cetății Ineu.

În 1579, Buhaniul era în posesia familiei nobiliare maghiare Korniss. În 1732 era integrat în domeniul stăpânit de ducele de Modena. În 1792 erariul habsburgic oferă satul Buhani spre vânzare, fiind cumpărat, în 1797, de către familia Tőrők.

Satul Laz, atestat din 1509, se afla în posesia ducelui de mOdena în 1732. În 1792 erariul austriac vinde satul laz familiei nobiliare Kőnigsegg.

În perioada 1553-1561, în satul Neagra, 3 sesii iobăgești erau stăpânite de familia nobiliară Losonczy. În 1579 și 1597, satul Neagra este consemnat ca aparținând domeniului familiei Korniss. În 1732 localitatea Neagra se afla în proprietatea ducelui de Modena. În 1804, erariul habsburgic vinde satul Neagra familiei Kőnigsegg.

Satul Slatina de Criș se afla în posesia familiei nobiliare Losonczy, între 1552-1561. În anul 1561, Slatina de Criș trece în proprietatea episcopului catolic de Oradea. În 1732 aparține domeniului ducelui de Modena. În 804 satul este cumpărat de familia Kőnigsegg.

Evoluţia aşezărilor a fost influenţată de evenimentele care au procedat şi continuat în timpul expansiunii turceşti în Câmpia Panonică, incursiunile acestora în zonă,  soldate cu distrugeri, determinând fenomenul de “roire” a satelor, adică disiparea lor în zone mai retrase, care să asigure o protecţie relativ sporită faţă de incursiunile agresorilor.

Odată cu ocupaţia austriacă începe un proces de concentrare a cătunelor în aşezări cu planuri sistematizate şi aşezate în zone accesibile, în scopul asigurării unei administrări eficiente, aceste aşezări şi locuitorii lor aparţinând de regulă fiscului.

Actualele vetre ale localităţilor şi configuraţia lor spaţială datează din secolul XVIII, atunci când a avut loc procesul mai sus amintit. Ulterior, la mijlocul secolului XIX, legate de exploatările forestiere din zonă s-au format satele Zugău şi Răşchirata, ultimul dispărut.