SCĂRIȘOARA
PREZENTAREA COMUNEI SCĂRIȘOARA
Comuna Scărișoara este o unitate administrativ-teritorială situată în N-V județului Alba, pe cursul superior al râului Arieșul Mare, râu ce curge de la V la E pe teritoriul comunei, pe o distanță de aproximativ 8 km, împărțind-o în două părți inegale. Comuna este situată totodată aproape în zona centrală a Munților Apuseni.
Scărișoara se învecinează în Nord cu comuna Beliș din județul Cluj, la Est cu comuna Albac, în Sud-Est cu comuna Vadu Moților (Secătura), la Sud cu comuna Poiana Vadului (Neagra), iar în Nord-Est cu comuna Horea (Arada), toate din județul Alba.
Teritoriul administrativ are o formă dreptunghiulară pe direcţia nord-sud cu o lungime de cca 15 km şi o lăţime de cca 7 km cuprinzând comuna Scărişoara cu satele componente.
Căile de comunicaţie rutieră care străbat teritoriul administrativ al comunei sunt DN 75 care asigură legătura cu oraşul Câmpeni şi oraşul Ștei (Bihor), drumurile comunale şi cele vicinale asigură legătura cu satele componente
TURISM
Potentialul turistic al comunei este dat in primul rand de peisajul caracteristic satului risipit, tipic Muntilor Apuseni, raspandit pe zeci de kilometri patrati, de cele mai multe ori, pe fetele insorite ale versantilor.
Satele turistice, care prin specificul lor, originalitatea si valoarea turistica, cultural-istorica, prin ambianta cadrului natural si bogatia resurselor sale pot sa se constituie ca un produs turistic inedit pentru turismul intern si international.
- “Cheile Mandrutului”, rezervatie geologica complexă
- Cheile si cascada “Zugai”
- Rezervatia naturala de la Scarita – Belioara
Altitudine
Satul centru de comună – Scărișoara – se află la o altitudine de aproximativ 700 m. Cota cea mai înaltă a localității este dată de culmile întâlnite în partea de Nord-Nord-Vest a comunei 1137 m în vârful dealului la Florești și 1399 m în Vârful Clujului la Mârșoaia, unde vârfurile tocite, acoperite cu păduri de conifere şi păşuni dau peisajului aspectul câmpului de clăi de fân.
Majoritatea satelor se ridică la peste 1000 m altitudine, unele ajungând chiar la 1300 m, cum este Preluca, sau la 1340 m, cum este Runc.
În cea mai mare parte mai ales spre centru unde fundamentul este aşezat pe şisturi cristaline puternice, predomină forme morfologice domoale prezentând spinări largi în pante uneori liniştite. Zona principală muntoasă a Munţilor Apuseni este formată din roci cristaline asociate cu intruziuni de roci eruptive vechi. Peste ele sunt aşezate depozite sedimentare aparţinând Permianului şi Mezozoicului străbătute la rândul lor de erupţiile de vârstă mezozoică.
În părţile de sud, vest şi nord zona muntoasă este adânc tăiată de bazine mai mari, depresiuni alcătuite din depozite de vârstă neogenă, bazinele pătrunzând adânc în zona muntoasă separând o mulţime de culmi, bazine printre care se numără şi cel al Arieşului Mare în care se află şi localitatea Scărişoara, bazin rezultat din lupta permanentă dintre fenomenele de eroziune şi deformările tectonice de pe parcursul timpurilor.
- LEGENDA COMUNEI SCARISOARA
Cu toată lipsa de documente sau alte atestări despre această localitate, se poate afirma totuși că zona a fost locuită din timpuri străvechi, aici găsindu-se pe intinse suprafețe codrii cu diferite esențe lemnoase și mai ales ape bogate în pește. Tot în sprijinul tezei locuirii din vremuri imemoriale sunt și legendele din partea locului, și mai ales câteva movile din locul numit „La Tărău‖ care demonstrează că din apele Arieșului s-a extras în perioada daco-romană aur aluvionar. Un alt motiv al locuirii zonei îl poate constitui climatul blând din această regiune depresionară intramontană, și mai ales existența a numeroase peșteri. Accesul destul de dificil în perimetrul comunei actuale putea constitui un loc de refugiu în zonă pentru cei care se retrăgeau din fața năvălirilor barbare. S-ar putea tot atât de bine ca cei ce s-au refugiat să se fi împământenit între „cutele‖ acestor munți.
Primele referiri la această zonă mai largă de pe Arieș apar în Bula Papei Clement al VI-lea adresată voievozilor romani din Transilvania la 1345, în care se amintește și de un voievod de Tzopus cu numele Ambrozie. „Terra Tzopus‖ poate fi sinonima cu „Țara Moților‖ de astăzi.
Într-un document de la 1366 sunt consemnate pentru prima dată și alte așezări din jurul Abrudului, prin care regele Ludovic cel Mare confirmă stăpânirea capitlului asupra teritoriului respectiv, al Zlatnei, Buciumului, Cărpinișului și Musca.
La începutul secolului XV apar alte așezări, ca Bistra, Câmpeni și Vidra, dar nu se pomenește încă nimic de Scărișoara sau de alte localități de pe Arieșul Mare.
Începând cu secolul al XVII-lea apare deja ca unitate teritorială aparte Râul Mare, din care făcea parte și Scărișoara.
Abia din secolul al XVII-lea avem prima mențiune despre Scărișoara, mai precis la 1733, când sunt făcute mențiuni în statisticile ortodocșilor și uniților din Ardeal.
O a doua referire este făcută de vicarul episcopal greco-catolic Petru Aron la 1750, iar o a treia la 1760. Sub denumirea Nagy Aranyoș (Arieșul Mare) se regăsesc comunele din dreapta Arieșului: Albac, Arada (Horea), Scărișoara, Garda, Secătura (Vadu Moților).
Pe parcursul secolului al XVII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, Scărișoara este amintită în mai multe documente, dar tot ca localitate componentă a Râului Mare (Nagy Aranyoș).
Începând cu secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului XIX, localitatea Scărişoara se găseşte amintită în mai multe documente ca făcând parte din Râul Mare ca sat aparţinător.
Din anul 1850 localitatea apare ca unitate administrativă dinstinctă, lucru dovedit de faptul că în anul 1854 apare în lista localităţilor despre împărţirea politică şi judecătorească a marelui Principat al Ardealului alături de Albac de care aparţineuse până atunci sub numele de Scărişoara (n. Szkerisoara).
Denumirea de Scărişoara după cum spun bătrânii vine de la locul numit Scara (Scarite). Între Scărişoara şi Albac, în Zugai există şi azi o culme de stâncă ce coboară până în râul Arieş. Pentru a putea escalada, oamenii au tăiat în piatră un fel de scări pe care treceau cu piciorul sau călare. Acest lucru a dăinuit până s-a croit drumul comunal pe Valea Arieşului (începutul secolului XX).
Până în anul 1932 comuna Scărişoara cuprindea şi teritoriul de azi al comunelor Girda de Sus şi Arieşeni, din anul 1932 devenind unităţi administrativ teritoriale separate.
Din anul 1850 Scărișoara apare ca unitate administrativă distinctă, lucru dovedit de faptul că în anul 1854 ea apare în lista localităților când se fac referiri la împărțirea politică și judecătorească a Marelui Principat al Ardealului. La acea dată, Scărișoara avea vreo 3500 de locuitori.
În timp, Scărișoara va fi arondată mai multor districte sau comitate, în funcție de împărțirile administrativ-teritoriale. Mai trebuie menționat că la un moment dat, în componența Scărișoarei intră și comuna Gârda, care s-a desprins de aceasta în anul 1932, renumitul Ghețar de la Scărișoara rămânând pe teritoriul comunei Gârda. În actuala formă, comuna Scărișoara datează de la 1 martie 1968.
“Cheile Mandrutului”, rezervatie geologica complexa.
Numele cheilor provine de la Piatra Mandrutului (922m) situata pe stanga Ariesului Mare, amonte de confluenta cu Valea Vilcea,cheie ai carei pereti netezi coboara pana la firul apei. Acestea formeaza o rezervatie geologica-geomorfologica, cu interes major pentru stiinta, datorat rocilor în care sunt sapate si formele de relief carstic reprezentativ. Sunt constituite din stancarie si partial padure.
Cheile Mandrutului se afla în partea de est a Muntilor Bihorului, pe cursul superior al raului Ariesul Mare, la 1 km în aval de centrul comunei Scarisoara, cu o altitudine maxima de 1003m in varful Piatra Bobului (extremitatea nordica a rezervatiei) si altitudine minima 685m in talvegul raului.
Accesul se face pe Dn 75 Turda – Campeni – Stei, paralel cu valea Ariesului, care trece pe la marginea sudica a rezervatiei.
Cheile si cascada “Zugai”.
Sunt localizate la limita dintre cele doua comune Scarisoara si Albac. Este cea mai impresionanta cheie de pe intreg cursul Ariesului. Lunga de 4 km,aceasta cheie impresioneaza prin inaltimea peretilor, prin portiunile inguste si repezi prin care raul si-a croit vadul. Calcarele si dolomitele dispuse in paturi de sute de metri grosime strajuiesc soseaua nationala care face legatura intre judetele Alba si Bihor. Din peretii cheii apar gurile intunecoase ale unor pesteri sau tasnesc izbucuri ale caror ape coboara galagioase si grabite in Aries. In zona din stanga raului vine singurul sau afluent din aval de Garda de Sus pana la Albac. Paraul se numeste Valea Stearpa, iar in zona calcarelor isi taie si ea o cheie ingusta, al carei vad este lipsit de apa, ceea ce ii justifica pe deplin numele.
Pe aceasta vale insa, sub pajistea verde a unei poieni, se aude un vuiet continuu, produs de caderea apei peste o cataracta subterana. Locul este numit Moara Dracului. Zgomotul permanent alunga animalele de acel loc, in special vitele.
Pe cursul Ariesului Mare in zona “zugailor” se intalnesc mai multe praguri, unele formand mici cascade.
Rezervatia naturala de la Scarita – Belioara este situata la o altitudine de 1350 m în nordul masivului calcaros cu acelasi nume din estul Muntelui Mare. Desi are caracter botanic, nu este lipsit de interes nici relieful carstic, în general relieful calcaros, ce se remarca prin peisaje de o mare spectaculozitate. Zona ocrotita este situata în partea superioara a masivului, avand aspectul unui platou. Aici cresc smocurile de ierburi tepoase, însotite de plante saxofile. In aceasta subasociatie regionala se remarca si argintica, precum si strugurii ursului, sau dupa numele dat de localnici, sarbazele. De mare interes este si padurea de pe versantul nordic al masivului calcaros, unica în felul ei, alcatuita din molid, pin, ienupar bradu-ciumei si larice. Rezervatia Scarisoara – Belioara impresioneaza atat prin exceptionala importanta stiintifica, cat si prin frumusetea peisajului, dat în special de prezenta reliefului carstic.
DATE DE CONTACT :
- Primaria Comunei Scarisoara
- Com. Scarisoara , sat Scarisoara nr. 205
- Jud. Alba
- Cod postal : 517680
- Tel :0258/778641
- Email: scarisoaraprimaria@gmail.com
PESTERA DARNINII
BIBISERICA ORTODOXA ROMANA LAZESTI
Aşezările comunei se încadrează în nota caracteristică a regiunii Apusenilor, fiind răsfirate pe feţele însorite ale versanţilor în grupuri mai mici de câte 3-4 gospodării, formând cătune sau crânguri. Mai multe crânguri formează un sat.
Scărişoara este satul centru de comună şi este alcătuit din 19 crânguri: Veveşti, Lupaieşti, Ruseşti, Rădăceşti, Lemneşti, Pleseşti, Bordoji, Veseşti, Purceleşti, Borzaci, Circăneşti, Cirlora, Luncoi, Cotoci, Jabreşti, Hermeneşti, Haiceşti, Puseleşti, Olăreşti. Satul centru de comună este cel mai mare dintre satele componente ca suprafaţă.
Ştiuleţi sat situat în estul comunei şi se apreciază că aicea se află una dintre cele mai vechi aşezări ale comunei. Satul este alcătuit din crângurile: Rânjeşti, Cioteşti, Ciompleşti, Foiseşti, Bildeşti şi Ivăneşti.
Lespezea sat situat în nord-nord-est care şi-a primit numele de la lespezile de piatră peste care se suprapune un munte numit de către localnici ,,Soba”.
Satul se compune din crângurile Morţeşti, Tiforeşti, Bonţeşti, Niţeşti, Ciumeşti şi Dănceşti.
Runc sat situat în nordul comunei şi include cătunele Ivăneşti, Hârjeşti, Pucalateşti, Culdeşti şi Purdeşti.
Trânceşti sat situat în vest-nord-vest. Este unul dintre cele mai mici sate ale comunei.
Preluca sat situat în nord-vest. Se compune din crângurile Ticleşti, Henteşti, Dodeşti şi Hoiceşti.
Negreşti sat situat în nord-nord-vest. În componenţa satului între crângurile Oneleşti, Putai, Bistaci, Detari şi Purdeşti.
Sfoartea sat situat în partea de nord a comunei. Este cel mai îndepărtat faţă de centru. Se compune din crângurile Porceşti, Hutuieşti şi Piscoreşti. Se poate ajunge pe Valea Ordăncuşei – un punct de atracţie pentru turişti.
Lăzeşti sat situat în sudul comunei. Este cea mai veche aşezare dintre localităţiile comunei, fapt dovedit şi de biserica din lemn construită în 1736.
Satului îi aparţin crângurile Bugai, Văjeşti şi Dentei.
Faţa Lăzeştilor sat situat în sud-sud-vestul comunei. Se compune din crângurile Panteşti, Harmoneşti, Pârveşti, Trifeşti, Cotoci şi Fauri.
Floreşti sat situat în sud-estul comunei. Include crângurile Floreşti, Ciocovei, Dodoieşti şi Toliceşti.
Satele Boteşti, Trânceşti şi Matei formează latura sudică a comunei, iar ultimele două au cel mai mic număr de locuitori.
Aspecte ale vieții social-economice și politice
De la părăsirea Daciei de către romani și până la cucerirea Transilvaniei de către maghiari populația din interiorul Munților Apuseni s-a bucurat de o libertate deplină, având conducători și forme administrative proprii.
Unele dintre drepturile moților au fost respectate până mai târziu, însă odată cu trecerea în subordinea Capitlului de la Alba Iulia și mai apoi în cea a fiscului, moților li s-au înmulțit și diversificat obligațiile.
Printre primele obligații ale locuitorilor din Țara Moților consemnăm apărarea plaiurilor și trecătorilor de expansiunea otomană, care ajunsese deja la Oradea Mare, furnizarea către regii Ungariei a unui anumit număr de piei de animale sălbatice și darea unei dijme în oi și miei.
Treptat, asupra moților se pun și alte obligații, între care răscumpararea cu bani a celorlate obligații în natură.
După trecerea Transilvaniei sub stăpânirea habsburgică, la sfârșitul secolului al XVII-lea situația locuitorilor din munți se înrăutățește și mai mult, din 1715 devenind iobagi. În acest context moții își pierd toate drepturile din vechime, situație incompatibilă cu spiritul și aspirațiile lor de libertate și independență. Apar restricțiile în utilizarea pădurilor și pășunilor. Se intensifică exploatarea localnicilor odată cu dezvoltarea mineritului în Domeniul Zlatnei. Apar noi sarcini, noi obligații înnrobitoare pentru iobagii din munți. Aceștia sunt nevoiți să participe la munci nesfârșite pentru construcția cuptoarelor și topitoriilor de aur de la Zlatna, pentru tăiatul și transportul lemnelor către acestea, producerea mangalului de Bocșa, transportul minereurilor. Încep și conflictele între locuitori și funcționarii domeniului. Locuitorilor din zonă le sunt luate și puținele drepturi ce le mai rămăseseră (interzicerea vânzării băuturilor alcoolice). Conflictele încep să se acutizeze pentru a culmina cu Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan de la 1784. Această mișcare a cuprins foarte repede toate satele din munți, ei alăturându-se și scărișorenii. Din Scărișoara Horea și-a ales patru dintre căpitanii săi: Nicolae Pleșa, Iacob Todea, Vasile Giurgiu și Nicolae Tafe.
Deși Răscoala de la 1784 a fost înnăbușită și capii acesteia reprimați (Horea a fost prins chiar într-o pădure ce aparținea Scărișoarei), moții și-au recâștigat unele drepturi și libertăți între care dreptul la ași pășuna liber animalele, dreptul de a face defrișări din locurile unde nu se putea exploata lemnul. Prea puțin însă în comparație cu birurile și dijmele percepute. Treptat se intensifică exploatarea iobagilor din Domeniul Superior al Zlatnei. Crește numărul țăranilor fără pământ sau cu pământ puțin și numărul jelerilor, asfel că, în preajma Revoluției de la 1848, moții au fost aduși din nou la disperare.
Scărișorenii au fost prezenți în multe dintre bătăliile purtate de Avram Iancu, încorporați în „landsturm-uri‖, adică în oștile țărănești. Lupta pentru dreptate socială și libertate națională se intensifică în Țara Moților după înfrâgerea revoluției. Moții sunt însuflețiți de ideile intelectualității transilvănene care militează împotriva opreliștilor de tot felul pentru români și a procesului de deznaționalizare promovat de dualismul austro-ungar. În șirul acțiunilor tot mai viguroase se înscrie participarea moților la actul Pronunciamentului din 3-13 mai 1868 și implicarea lor în mișcarea memorandistă de la început și până la mișcările prilejuite de procesul memorandiștilor. În anul 1893 la Scărișoara are loc și o revoltă a țăranilor, răzvratirea de la Mârșoaia, cum este ea cunoscută. În acest loc, după desfințarea iobăgiei în urma Revoluției de la 1848, localnicii își pășteau animalele în virtutea unui drept secular. În câteva veri la rând gornicii și slugile grofului Banffy le-au luat moților animalele fără a le mai fi restituite, motivându-se că animalele pășteau pe proprietățile grofului. În anul 1893 mai mulți locuitori din Scărișoara și Gârda au urcat la Mârșoaia hotărâți să-și apere animalele. Asupra lor se trag focuri de armă (50 de împușcături, după unii cronicari). Este ucis un tânăr de aproximativ 20 de ani, iar alți 5 țărani sunt răniți. După anchetă, în loc să fie pedepsiți cei care au tras în oameni sunt judecați tot scărișorenii, amendați și 18 dintre ei închiși în temnița de la Seghedin între trei luni și un an. Doi dintre țărani au murit în temniță din cauza foamei și bătăilor la care erau supuși.
Declanșarea primului război mondial are alte repercusiuni nefaste asupra comunei Scărișoara. Bărbații cu vârsta până la 50 de ani au fost încorporați și duși pe front. În sate au rămas doar femeile, copiii și vârstnicii. Foametea și sărăcia au pus stăpânire pe gospodăriile scărișorenilor, mai ales în condițiile scumpirii exagerate a cerealelor. Cei mai mulți mâncau numai mălai sau pâine de secară amestecată cu coajă de fag zdrobită.
După destrămarea imperiului austro-ungar, sub valul evenimentelor, în luna noiembrie a anului 1918 și în cursul lunii decembrie, scărișorenii acționează pentru înlăturarea administrației maghiare din comună.
Greutățile în deplasare, gripa spaniolă ce bântuia nestingherită nu a putut împiedica participarea localnicilor la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la mărețul act al Unirii.
Moții, la fel ca toți românii din Transilvania, și-au văzut visul cu ochii, libertatea națională devenind realitate. Din nefericire însă nu s-au produs prea multe schimbări și în plan social. Criza economică declanșată în anul 1929 a afectat forța de muncă din Scărișoara, aici închizându-se mai multe exploatări forestiere.
După criză situația economico-socială se mai ameliorează într-o oarecare măsură, dar la orizont apare cel de al doilea război mondial. Mulți bărbați au fost trimiși din nou pe front, iar cei rămași acasă au fost mobilizați pentru lucrări strategice, la repararea drumurilor, la exploatările forestiere ale statului și în batalioane fixe. Au fost rechiziționate mai mulți ani la rând de la populație alimente, animale, căruțe, lână, piei, fân și alte lucruri cerute de continuarea războiului. În timpul războiului, printre scărișoreni a apărut fenomenul dezertării. Pentru a scăpa de urmărirea jandarmilor mulți bărbați din Scărișoara stăteau ascunși prin pădurile de pe pășunile comunale (Bortița), pe Valea Ordăncușii, mai ales cei din Preluca. Dezertori fiind, n-au încetat să-și ajute familiile prelucrând lemnul. Cei din pădurea Bortița ciopleau grinzi și le vindeau unor oameni de încredere la un preț mai mic, iar aceștia le vindeau la rândul lor în gara la Câmpeni unor angrosiști. Cei ascunși pe Valea Ordăncușii confecționau doage din care făceau butoaie ciubere și donițe pe care le schimbau cu cereale.
Sfârșitul războiului nu înseamna și sfârșitul problemelor cu care se confrunta moții. Mai bine de jumătate de secol rămân departe de pădurile lor, mai bine zis de titlurile de proprietate. Este adevărat, în periaoda socialistă se creează mai multe locuri de muncă, dar este și o perioadă a marilor dezrădăcinări, mulți localnici preferând să părăsească localitatea în speranța unui trai mai bun și mai ușor pe la orașe.
